Din fiecare călătorie mă întorc întotdeauna cu un plus, cu o încărcătură emoțională nouă, cu experiențe noi, cu impresii noi, cu învățături noi, cu prieteni noi, cu lucruri noi și întotdeauna cu poftă de noi călătorii. De data asta am călătorit prin țară și nu foarte mult dar am punctat destule locuri, a fost frumos, dar fizic sunt tare obosită.
Cea mai puternică emoție care încă mă stăpânește este despre cum omul sfințește locul și alta despre cum să o iei de la zero. Un nou exemplu puternic pentru mine care mi-a marcat ultimele zile. O poveste a unui om care continuă cu suișuri și coborâșuri, cu ruperi de ritm, cu imprevizibil, cu inedit și multe altele, dar mai ales cu pasiunea pentru viață și forța pe care ți-o dă asta. Povestea pe scurt ar fi că: ajungi la un anumit nivel/rang prin multă muncă, eforturi, ești dedicat, ești creativ și ajungi să ai realizări remarcabile, să fii cel mai bun în ceea ce faci, iar într-o zi se întâmplă să îți găsească cineva „nod în papură”, iar lucrurile iau o întorsătură neașteptată și trebuie să iei o decizie. Ia decizia să plece la multe sute de kilometri față de unde era. Acolo unde a ajuns a văzut cum dintre niște bălării se zărește crucea unei biserici. S-a apropiat, a început să curețe și a ieșit la iveală o bisericuță veche de vreo 200 de ani. A început încetul cu încetul să clădească o mănăstire în jurul bisericii, iar în câțiva ani deja locul arată cu totul diferit, iar lucrurile continuă, ideile curg, se muncește de la răsărit la asfințit cu sârg și drag, cu oameni foarte puțini, cu greu uneori, dar cu mult optimism. Cu alte cuvinte am avut privilegiul să cunosc încă un model de învingător, de bunătate, de dedicație, de muncitor și multe altele.
Am povestit foarte puțin despre el fiindcă este și foarte modest.
În rest avem o țară foarte frumoasă cu multe de văzut și vizitat (asta dacă nu erați chiar convinși) și abia aștept următoarea ieșire.