Era un început de Iunie. Pentru prima dată în viața noastră și în viața lui, l-am lăsat pe băiatul nostru cel mare la bunicii de la țară, adică la părinții mei. De obicei stăteam la ai mei o zi, două, poate o săptămână-două când se putea, iar apoi ne întoarceam cu toții acasă la Iași. De data asta am hotărât să îl lăsăm și la ceilalți bunici pentru vreo săptămână sau un pic mai mult, cred, fiindcă noi a trebuit să plecăm undeva. Bunicii, care erau topiți după el, fiind și primul nepot, au acceptat cu încântare, dar și cu emoție provocarea. El avea aproape doi ani și înțelegea foarte bine orice. Știu că i-am explicat că o să rămână numai cu bunicii, că ne întoarcem repede, că vorbim la telefon, că o să se joace pe afară, că…
Totul părea să fie bine și frumos. Noi am plecat, dar nu prea ne-a ticnit la nici unii. După vreo două zile a făcut roșu în gât și febră mare, iar ai mei erau speriați, nu mai știau încotro să apuce. Copilul nu voia să vorbească cu mine la telefon și nici cu taică-su… Am vorbit cu mama la telefon, care îl tot chema să vorbească cu mine, dar el se întorsese cu spatele la ea și nu scotea nici un cuvânt. După ce a terminat mama de vorbit cu mine, îl întrebă dacă este supărat și el zise că da. „Și cine te-a supărat?”, vine întrebarea firească; „Tu cu telefonul ăla roșu!”… Deja aveam mustrări de conștiință și abia așteptam să ne întoarcem. Încetul cu încetul, copilul s-a liniștit și avea tot felul de preocupări prin curte, prin grădină, mai mergea prin vecini cu mama, cu bunicul înaintea mamei spre școală, cu bunicul la magazin, făceau diverse jocuri prin casă, mânca bine … Mama făcea plăcinte o dată la două zile 
, fiindcă dacă se terminau, întrebarea era: „unde-i păncinta?”. A învățat să facă „pântână” (adică fântână) din ciucălăi (după ce scoți grăunțele de pe porumb rămâne ciucălăul) prin clădirea acestora unii peste alții. Cum se apuca tata de desfăcat începea și bucuria copilului. Urma o perioadă în care ciucălăii erau peste tot… Tot în perioada asta a și „fumat” pentru prima dată . A găsit un chibrit ars pe jos, l-a luat și a fugit în casă. Mama care văzuse că a luat ceva de pe jos s-a dus să vadă ce face. El se băgase sub o pătură pe canapeaua din sufragerie și, ducând chibritul perpendicular la buzele strânse, chipurile fuma. Mama îl descoperă și zice: „Ce faci? Copiii nu fumează. Nu au voie!”, iar el îi spune poruncitor cu degetul arătător întins amenințător spre ea: „Copiii fumează acum!” . S-au întâmplat multe în cele câteva zile, se poate scrie un roman…
Într-o Duminică de dimineață, mama era cu el prin curte, așteptând să vină tata de la piață. La noi Duminica e mare târg. Stând pe lângă poartă, venea de la piață o doamnă profesor colegă cu mama, care se îndrepta de la piață spre casă și s-a oprit să vorbească cu mama. Când l-a văzut pe copil mișunând pe lângă mama, a început cu întrebările clasice: cum te cheamă, câți ani ai, de unde ești, unde sunt părinții, unde lucrează? … și ce faci…? A răspuns foarte frumos la întrebări, doamna fiind uimită cât de frumos a spus cuvântul universitate și nu numai, iar la ultima întrebare despre ce face la bunici, răspunsul a fost: „sunt un copil nepreferat…” Au rămas amândouă fără cuvinte… Mama se uita la el… nu știa ce să spună în primul moment… Doamna se uita când la mama, când la copil… Apoi când și-au revenit din șoc, doamnei nu-i venea să creadă că un copil de aproape doi ani poate să fie atât de „matur”, era uimită și îl pomenea de fiecare dată când se mai întâlnea cu mama. Cam așa a fost prima experiență numai cu nepotul a părinților mei, a noastră a părinților și bineînțeles a puiului. După asta am înțeles o grămadă de lucruri despre nevoile primordiale ale copilului…
Acum „Nepreferatul” nostru e mare și iubit la fel ca întotdeauna. I se mai spune din când în când și „Înțelepltul” ❤️.