Fratele Costache

Copilăria trăită la țară este diferită de copilăria trăită la oraș, doar că se numește la fel. A nu se înțelege că este total diferită și nu sunt puncte comune, chiar nu. Dar, asta este concluzia trasă de mine prin prisma (aș putea spune și prispa  că tot s-ar potrivi) experiențelor și comparațiilor făcute de mine de-a lungul copilăriei și a timpului. În general și foarte pe scurt copiii din oraș erau mai informați, mai la curent cu moda și trendurile, cu muzica nouă, aveau mai mult timp să citească, aveau deschidere mai mare pentru a învăța limbi străine și mai multe posibilități de dezvoltare personală, intelectuală etc. Nu vreau să fac o paralelă, doar lămuresc punctul meu de vedere. La sat ajungeau cu oarecare întârziere cele menționate mai sus, plus că traiul la țară te obliga să ai un pic alte îndeletniciri decât la oraș. De exemplu numai faptul că aveai animale pe lângă casă, schimba datele problemei, fiindcă trebuiau îngrijite, trebuia să le dai de mâncare, apă, să le aduci buruian sau să le scoți la păscut, etc. Aveai de plivit, de prășit, de cosit, de cules… Aveai de greblat, de măturat prin curte, pe la găini, de făcut curat prin cotețe, de strâns frunziș și multe altele. Copilăria mea nu a fost ca cea a lui Creangă, că eram deja în comunism, dar îmi aduc aminte cu drag și de bune și de rele, mai bine zis grele. Zic grele lucrurilor pe care nu-mi plăcea să le fac, dar trebuia… Acum dacă ar fi să recunosc cel mai mult îmi plăcea să hălădui și să mă joc, restul făceau parte din partea grea a vieții.

În afară de greutățile vieții existau și evenimente la care participam cu plăcere, bucurie și nerăbdare precum: botezuri și cumătrii, cununii si nunți, aniversări, sărbători de toate felurile. Bunica ne lua cu ea la biserică încă de mici și abia așteptam să se termine slujba să primim pomană, care era întotdeauna mai bună decât ce aveam pe acasă… Mergeam pe la cimitir, pe la înmormântări, praznice… Nimic nu ne scăpa… Îmi aduc aminte că pe la înmormântări se făcea un colac mare în care erau înfipte niște „săgeți” din mlădițe/crenguțe de copaci, cu gogoși mici (cam 5-6 cm în diametru) albe fiindcă erau date prin mult zahăr pudră, înfipte una lângă alta, zis și „pom” și abia așteptam să îngroape mortul ca să ne împartă nouă copiilor gogoșile alea 😋.

Odată am participat și la o înmormântare „de pocăiți”. Era un cumnat de-al bunicului de pe mamă. De data asta, unchiul meu, care ducea mortul pe remorca mașinii (adică a IMS-ului), ne-a luat în mașină pe mine, pe fratele meu și pe o verișoară. Pe traseul înmormântării au fost niște stații, nu mai știu câte, sau dacă același număr ca și la ortodocși, dar cântările erau diferite și la fiecare oprire, pastorul /fratele (sper să nu greșesc) spunea despre mort: „Fratele Costache n-a murit!”… noi fiind foarte uimiți de acest ritual.

După ce am participat la înmormântarea „de pocăiți” și am mai acumulat încă o experiență ecumenică, am plecat la bunicii din partea tatălui, unde am rămas câteva zile. Încă sub efectul ultimului eveniment marcant, trebuia să punem în practică ce am văzut. Pe bunicul, tatăl tatălui meu, îl chema Costache, încă o legătură importantă cu ultimul eveniment, care oricum nu ne dădea pace. Când mergeam la bunicii de pe tată, eram mult mai obraznici, fiindcă mergeam mai rar la ei, eram mai alintați și nici nu ne puneau la prea multe trebi, așa că ne făceam de cap cum voiam, până la un punct, când bunicul ceda. Era ora când bunicul mulgea vaca, cred că vreo 7 seara, iar noi plini încă de avânt și energie ne-am gândit să ne mai distrăm un pic pe seama lui. Ne-am sfătuit noi să vedem ce și cum să facem, apoi ne-am dus în grădină și am ales un strujan lung de vreo trei spre patru metri și din ușa grajdiului am început să facem o blagosloveală presărată din belșug cu cea mai nouă expresie din vocabular: „Fratele Costache n-a murit!”. In momentul în care spuneam „Fratele Costache n-a murit!” , strujanul pe care i-l fluturam deasupra capului în timp ce spuneam blagoslovenia, atingea capul bunicului. Vaca săraca, noroc că nu avea grai. Se uita cu ochii ei blajini, speriați de data asta și cu siguranță nu înțelegea ce se întâmplă. Azorel lătra și se zbuciuma mai-mai să rupă lanțul, înțelegând că se întâmpla ceva nemaivăzut și nemaipomenit, iar găinile se ascunseseră ca de frica uliilor. Era o hărmălaie rar întâlnită în acea gospodărie. Oricât simț al umorului ar fi avut, după câteva avertizări, bunicul a clacat și s-a ridicat de pe scăunelul de muls, iar noi am și rupt-o la fugă, bineînțeles, dar spre norocul nostru el nu și-a pus mintea să ne și prindă. Evident că până s-a întunecat de-a binelea, am bântuit pe după casă, să fim siguri că se calmează „Fratele Costache”, râzând și făcând glume în continuare, dar fără să ne audă bunicul, bineînțeles. Eram noi zmei, dar nu chiar ca în basme .

Dumnezeu să-i aibă în pază pe bunici, părinți și pe toți cei care nu mai sunt! Iar noi să trăim să-i pomenim, cum frumos se spune pe la țară!

 

Despre Roxana

A început să scrie pe Facebook şi, încurajată fiind de comentariile ce apăreau la postările sale, a trecut "pe curat", adică pe acest blog, anumite frământări, impresii, povestiri personale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.