Drum spre casă

După o lungă și apăsătoare perioadă am reușit să ajung din nou acasă, la casa părintească, la țară, adică mai bine zis să trec pe acasă. Bine, acum e oraș la mine la țară, dar eu tot nu cred. Până acasă sunt vreo sută de kilometri. Am ales să mergem pe drumuri secundare și ocolitoare, peste dealuri, prin văi, pe lângă păduri, pe lângă lacuri, prin sate, printre vii și livezi, să ne putem bucura de peisaje și să evităm traficul intens. A fost o alegere pe sufletul meu, fiindcă îmi place să călătoresc și să surprind cât pot de mult traiul și „vibe-ul” zonelor vizitate.

După multe luni de zile am re-simțit „normalitatea”. Eram fericită că pornisem la drum, că eram pe drum, călătoream în sfârșit… Mi s-a părut inițial, dar de fapt era real, că erau schimbări în peisajele cunoscute, mai ales în cele urbane. Atentă la tot ce se perinda pe sub privirile mele, ca un copil flămând și pofticios (ce am rămas), am savurat pe nerăsuflate toate imaginile sau mai bine zis peisajele care călătoreau odată cu mine. Mă simțeam parcă eliberată de la vreo închisoare, dar pentru un timp foarte scurt în care ideal era să profit maxim de tot ce mi se oferea, să nu-mi scape niciun amănunt, să nu clipesc și să ratez, ferească Domnul, vreun moment.

Cu o zi înainte de călătorie, fuseseră furtuni și plouase mult cam peste tot pe unde am trecut. Furtuna a lăsat răni adânci în multe locuri: arbori rupți, covoare de frunze verzi, crengi și crenguțe, șosele și suprafețe cultivate mâlite, culturi fărâmate de gheață, plante jumulite de frunze din care mai rămăseseră doar beldii. Nuci verzi, prunișoare verzi, merișoare verzi și tot felul de alte fructe din copacii loviți de grindină, erau împânzite pe sub coroanele smotocite ale pomilor. De acum era soare și frumos. Zonele neafectate de furtună arătau înfloritor. Ploaia a făcut natura să strălucească veselă. Verdele era recunoscător ploii. Culorile toate se făleau în fel și chip, în nuanțe mai intense, mai pale, mai sidefate sau mai mate, mai nebunatice, dar splendide fiecare în parte.

Abia așteptam să ajung acasă, deși știam că nu mă așteaptă nimeni. Chiar și așa, abia așteptam să ajung. Acasă mă reîncarc cu energia primordială și esențială, care mi se termină după perioade lungi în care nu ajung la sursă. Simptomele inițiale par a avea o cauză incertă, dar cum mai scade o unitate din nivelul de energie respectivă, sub minim, deja îmi știu diagnosticul, dar și leacul. Acasă am încă multe persoane dragi la care abia aștept să ajung, să le revăd, dar primul drum îl fac la mama, la cimitir. Cu reproșul că merg prea rar și că nu fac tot ce ar merita să fac pentru ea, ajung mereu cu inima frântă la mormântul ei. De data asta i-am dus un buchet frumos de garofițe divers colorate și parfumate și bineînțeles lumânări.

Cu toată tristețea de care eram cuprinsă, fiindcă nu aveam apă să pun în vaza pentru flori, m-am dus să aduc o sticlă de apă de pe la casele vecine. Am văzut pe cineva într-o curte, am spus bună ziua și am întrebat politicos dacă mă poate ajuta cu o sticlă de apă. – Era un domn. Ars de soare, cu o țigară aprinsă între degete și prin curte avea câțiva copii frumoși și curați. – Mi-a spus că desigur, de la fântână. Aha, zic, lăsați că merg eu la fântână, văzând că se pornește spre mine. Zice: „Vai, da’ se poate domniță…eu merg să vă scot o găleată de apă, că este foarte greu de scos.” Nu aveam nicio șansă să îl refuz, deși în gândul meu îmi ziceam: dacă ai ști tu câtă apă din fântână am scos eu… Până am ajuns la fântâna, mi-a povestit cum de-abia se întorsese de la muncă și că tocmai s-a spălat pe picioare, că un pic transpirase la picioare, și cum a muncit el și pe la București și prin alte locuri etc. Ajunși la fântână, se apucă de scos apă și îmi spune o istorie a fântânii, cum că are vreo 150 de ani, cum a curățat-o el acum 4 ani, cât mâl a scos, cum nu lasă nici copiii să scoată apă ca să nu fie în pericol… mă obligă aproape să beau niște apă să văd cât de bună este, apoi se mustră că a venit cu țigara la fântână, ceea ce nu face niciodată, ca și cum ar fi comis un mare sacrilegiu prin acest gest. Mi-a plăcut foarte tare respectul lui pentru fântână! Îmi iau apa mulțumind și înainte să plec, nu am ce face și îl întreb de o vecină de peste drum de el, o rudă de-a mea… eiiiii… acum nu îmi mai termina de povestit despre ea și restul familiei… Am simțit același „vibe” din vremea când eram copil și care mie personal îmi place și îmi lipsește de multe ori. Parcă timpul nu a schimbat mare lucru pe acolo. Iubesc locurile natale ca pe ceva sfânt, iubesc Iașul nespus de mult și dacă sunt întrebată ce sunt, voi spune cu mândrie că sunt ieșeancă (că aici m-am și născut), dar cu adevărat sunt o corcitură. Mai cred că pe lângă genetică, fiecare dintre noi suntem niște împletituri de povești autentice, mai vesele sau mai puțin vesele, mai ciudate, neașteptate, toate legate de glie, de unde ne tragem, de unde trăim și de ceea ce trăim, care la un loc ne definesc ca personalitate și ca oameni.

Dacă ar trebui să pun și un final acestei istorisiri, deși nu chiar trebuie și nici nu vreau ca lucrurile să se oprească vreodată din mers, ar fi totuși că pentru mine orice ieșire cât de mică, are farmecul ei, cevaul ei, povestea ei, „vibe-ul” ei și nu mă satur niciodată de asta.

Despre Roxana

A început să scrie pe Facebook şi, încurajată fiind de comentariile ce apăreau la postările sale, a trecut "pe curat", adică pe acest blog, anumite frământări, impresii, povestiri personale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.