Lumini

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre luminile orașului și despre luminițele de tot felul și din toate sezoanele, de prin oraș. Câtă bucurie aduc (și ei și mie). Orașele sunt luminate, decorate, clădirile sunt puse în evidență cu ajutorul luminilor poziționate calculat și strategic. De sărbători se desfășoară luminițe de toate culorile și în tot felul de forme, se fac focuri de artificii spectaculoase, care îți taie respirația. Este era luminilor.

Amintiri

Acum nu este ca și cum eu aș fi trăit în beznă, dar mi-au rămas în amintire momente din copilărie când se întrerupea curentul aproape zilnic… Îmi amintesc că dacă nu ne terminam temele pe lumină (și nu le terminam că întâi trebuia să ne jucăm), scriam la lumina lămpii cu gaz, a lumânării, sau mai târziu, aducea tata bateria de la mașină și lega la ea un bec de far, apoi bateria stătea la redresor mai mereu, când nu era folosită, să se reîncarce. Mie, îmi plăcea iarna când nu era lumină, lampa era aprinsă, în sobă ardea focul, iar printre cercurile de la plită și crăpăturile din plită licăreau limbi ascuțite de foc, pe care stăteam și le urmăream până mi se încingea fața, de mi se făcea ca jăratecul. Și acum îmi place să stau pe întuneric lângă foc. Îmi mai amintesc că în casă era cald și plăcut, liniște, iar focul ardea în sobă cu mici trosnituri și clipoceli, care te îmbiau la somn, mai ales când mai aveai ceva teme sau ceva de citit. Mâța se urca sus pe sobă, iar când soba se încingea prea tare pentru gustul ei, sărea de pe sobă pe neașteptate, de paralizam de sperietură și aruncam după ea cu ciupicii. De multe ori veneam pe întuneric de afară de la sanie, bocnă, cu obrajii degerați, cu mănușile înghețate, cu picioarele sloi și bineînțeles că ne așezam lângă sobă să ne încălzim, cu mâinile deasupra pliții, iar bunica ne spunea pentru a nu știu câta oară, să nu facem asta, că trebuie să ne încălzim treptat, lucru pe care la un moment dat l-am înțeles, asta după ce începeau să ne mănânce mâinile de ne luam pielea de pe ele, din cauza încălzirii pripite. Mai practicam speriatul pe întuneric în diverse moduri: ba ne puneam un cearșaf în cap și făceam pe-a fantomele, ba ne furișam încet și făceam „bau” când ajungeam în apropierea celuilalt, ne mai ascundeam pe sub masă, prin dulap, prin colțuri și apoi încercam să ne surprindem, iar uneori ne mai luam și la bătaie, iar dacă ne lungeam cu tărăboiul, ne liniștea mama. Odată am dat foc cu o lumânare (aprinsă bineînțeles) la un pachet de vată… atunci chiar a fost nașpa.

Desfăcatul

O activitate frecventă în serile de iarnă era desfăcatul. Tata aducea un lighean mare de porumb și se apuca de desfăcat. Cât eram mai mici nu participam la desfăcat ci doar ne jucam cu ciucălăii prin toată casa, dar când am mai crescut ajutam și noi. Mama împletea pe de rost aproape, la lumina lămpii sau lumânării, pentru că era foarte pricepută și la asta. Aveam destule activități și în lipsa curentului electric.

Pe stradă nu erau lumini. Nopțile cu lună erau magnifice, mai ales iarna, când ieșeam la plimbare și părea că e aproape ziuă, fiindcă lumina lunii se reflecta din zăpada imaculată și strălucitoare, sporind luminozitatea. Era feeric. Și acum dacă închid ochii îmi amintesc cum mergeam înfofolită, cu pantaloni de lână și urson bleu cu glugă ascuțită și cu mănuși împletite de mama, printre troienele mai mari decât mine, care aveau străluciri gri-albăstrui cu sclipici.

Sechele?!

Azi mă gândesc dacă lipsa curentului electric mi-a lăsat sechele… Evident că nu era plăcut să rămâi fără lumină așa des, dar chiar și așa găseam să facem lucruri plăcute, utile, care ne înveseleau, astfel încât depășeam momentele astea cu seninătate și se pare că mi-au rămas într-un colț al minții, fără a-mi părea traume. Copii fiind nu ne revoltam așa tare din cauza asta, iar părinții se resemnau cum o făceau în multe situații. Eram și optimiști de proști, ceea ce de fapt a ajutat.

Acum este o plăcere să te plimbi noaptea prin orașe și nu numai. Totul este luminat, atrăgător, strălucitor, dar nu știu dacă mai avem același optimism…

Despre Roxana

A început să scrie pe Facebook şi, încurajată fiind de comentariile ce apăreau la postările sale, a trecut "pe curat", adică pe acest blog, anumite frământări, impresii, povestiri personale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.