Gâștele pleșuve

Preambul puţin horror

Azi mi-am amintit de ce nu mă mai uit de mult la știrile de la orele 17.00 (mai ales de la una dintre televiziuni). Întâmplător se face că azi, puțin după orele 17, am deschis televizorul și am nimerit exact peste o știre horror. Se întâmplase că a murit o bătrână, pe care medicul de familie a declarat-o moartă fără să mai treacă să vadă cadavrul, iar familia s-a ocupat de cele creștinești. Au scăldat-o, îmbrăcat-o și au pus-o pe masă, dar nu și în sicriu, deoarece i-a luat pe nepregătite evenimentul și urma să vină un nepot cu sicriul. A venit preotul două zile la rând și i-a citit stâlpii. După două zile a venit și nepotul cu sicriul, iar când au luat-o să o pună în sicriu, bătrâna a început să miște un pic dintr-o mână. După cum era și de așteptat, au înlemnit și au albit pe loc cei de față, au sunat la 112 și de aici încolo au urmat proceduri de salvare, dosar penal etc.

Întâmplare de pe vremea bunicilor

După ce am schimbat canalul, hipnotizată și stupefiată, încercând să scap de vizualizarea pas cu pas a poveștii, mi-am amintit o întâmplare reală de pe vremea bunicilor (nu mai sunt sigură dacă bunicii mei, dar nu are mare importanță asta, plus că intervine și contribuția autorului).

Era o frumoasă zi de toamnă târzie. Hambarele erau pline de porumb, grâul se făcuse frumos în acel an, auriu și cu bobul gras, cartofii reușiți și ei, precum și toate celelalte roade ale pământului. A fost un an bun! Și prunele au fost din belșug, iar țuica era tare și aromată, așa ca la carte. Strugurii s-au întrecut și ei în producție, iar vinișorul de viță veche a fost mai mult ca niciodată. Și cum toamna se numără și bobocii, cârdul de gâște grase, crăcănate și fudule era de colecție. Mândria gospodarului. Bineînțeles că nu erau numai gâște în gospodărie, dar de data asta povestea este despre ele.

După cum spuneam, toamna își intrase de mult în drepturi, iar prin grădini se făceau lucrările de toamnă. Se curăța, se ara, se mai puneau și anumite semințe, după cum își orânduia fiecare. Copacii se dezbrăcau, pe culori, încet, încet, de ultimele frunze încăpățânate. Peisajul de toamnă colorată își pierdea din intensitate trecând ușor spre tonuri de gri. Frumusețea toamnei pălea, dar treptat frumusețea următorului anotimp își făcea loc cu discreție.

În pregătirea grădinilor pentru următorul an, pentru a fi roditoare, se foloseau îngrășăminte și pe vremea respectivă, doar că din cele organice, „produse” tot în gospodărie, cum ar fi gunoiul de grajd și altele, printre care și tescovina.

Fiindcă în anul respectiv vinul fusese mult, tescovina rămasă nu a fost foarte stoarsă la teasc și a rămas destul de îmbibată cu alcool. Pentru a spori fertilitatea solului, bunicii au aruncat tescovina în grădină, urmând ca aceasta să fie arată și tescovina să fie încorporată în arătură. Cum era tescovina așa împrăștiată prin grădină, cucoanele gâște care veneau legănându-se agale spre casă, văzând așa o bunătate în calea lor, s-au oprit și s-au îndopat cu tescovină până nu a mai încăput niciun sâmbure de strugure în ele, apoi au mers la culcare.

Dimineața următoare, conform obiceiului, se duce bunica să dea drumul la orătănii afară și ce să vezi… în poiată, toate gâștele, polog pe jos, moarte.

  • Văleu, văleu, văleu…, a dat alarma bunica.

A trezit și copiii!

  • Vai de mine și de mine, ce mă fac…?

Cu toată supărarea, deznădejdea și nenorocirea, a trebuit să găsească o rezolvare. Ce să facă? Măcar puful de pe gâște să îl salveze. Zis și făcut. S-au apucat cu toții de jumulit puful de pe gâște, până nu și-au mai simțit buricele degetelor. Puful îl foloseau la perne, pilote, iar penele mai mari și mai tari nu le-au smuls. După ce au terminat operațiunea jumulitul, au pus leșurile în căruță și le-au dus la gârlă. Au jelit în continuare și s-au culcat sleiți de putere și nenorociți de supărare cu toții, neștiind de ce numai gâștele au murit și cu emoții pentru restul orătăniilor.

A doua zi, cum trebăluiau toți prin curte, se aude o găgăială și un tărăboi parcă de nicăieri… Se uită toți stânga – dreapta… nimic… dar gălăgia se apropie… Când colo, ce să vezi, un stol de arătări apocaliptice, de „ducă-se pe pustii”, niște leșuri cu aripi și cioc încep să aterizeze în grădină. Îngroziți de așa apariție de monștri, copiii fug în casă să se pună în siguranță. Bunica, mai curajoasă, se îndreaptă spre grădină făcând, la repezeală, cruce după cruce, că vorba aia, Necuratu’ nu știi ce formă poate lua… Când se apropie mai bine, își dă seama despre ce este vorba și înțelege ce s-a întâmplat, iar inima începe să îi salte de bucurie. Erau gâștele înviate, adică trezite din beție! Norocul lor că au fost bine sedate și nu au simțit jumuleala! Mulțumește bunica Bunului Dumnezeu pentru minune. Începe să râdă de cum arătau sărmanele, apoi le mână cu blândețe spre curte, că ele tot la tescovină se repezeau, probabil ținând cont de expresia: „cui pe cui se scoate”.

Puf dublat

De la generația respectivă, bunica a avut producție dublă de puf, o lecție și o poveste de neuitat, pe care din păcate mi-am amintit-o încercând să scap de o imagine/un film care nu se mai potrivește zilelor noastre. Acu’ 2020 nu a fost/nu este un an „normal”, așa că nu ar trebui să mă surprindă prea tare așa o întâmplare…

Despre Roxana

A început să scrie pe Facebook şi, încurajată fiind de comentariile ce apăreau la postările sale, a trecut "pe curat", adică pe acest blog, anumite frământări, impresii, povestiri personale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.